Home
Despre ochelari 2 Imprimare E-mail

Despre ochelari – corectarea viciilor de refracţie (I)

 

Dacă în numărul precedent am trecut pe scurt în revistă istoria ochelarului, vom încerca acum să înţelegem ce corectează ochelarul şi să răspundem la întrebarea „Cum ştim când avem nevoie să purtăm ochelari?”.

Un adevăr general valabil este că fiecare om, la un anumit moment al vieţii, va avea nevoie să poarte ochelari. Pentru simplificare, vom împărţi ochelarii în două categorii:

  • Ochelarii de distanţă, meniţi să corecteze viciile de refracţie, oferă claritate vederii la distanţă (pe stradă, la condusul automobilului, la privitul la televizor, etc)
  • Ochelarii de aproape, meniţi să uşureze lucrul de aproape (citit, scris, calculator, lucru de mână), se adresează persoanelor trecute de 40 de ani.

Viciile de refracţie, contrar părerii încetăţenite, nu sunt boli. Ele reprezintă defocalizări ale sistemului optic ocular; dacă ar fi să facem o comparaţie cu aparatul fotografic, este ca şi cum puterea obiectivului foto nu ar fi corelată cu lungimea camerei obscure, iar imaginea obţinută este neclară, întrucât se formează în faţa sau în spatele peliculei fotografice. Viciile de refracţie se împart în miopie, hipermetropie şi astigmatism. Absenţa oricărui viciu de refracţie se numeşte emetropie.

Miopia este cunoscută şi sub numele de vedere scurtă, întrucât miopul vede bine la aproape, dar nu vede la distanţă. Termenul „miop” provine din vechea greacă, muops = muein (a închide, a strânge) + ops (ochi, vedere); miopul, pentru a-şi ameliora vederea la distanţă are tendinţa de a strânge din ochi, de a privi printre gene, observaţie corectă, făcută încă din antichitate. Regăsim termenul savant „miopie” în tratatele medicale începând cu secolele XVI-XVII. La miopi, aparatul dioptric ocular este prea puternic în comparaţie cu lungimea ochiului, imaginea se formează în faţa retinei şi, de aceea, miopia se corectează cu lentile negative, lentile cu minus, numite şi divergente. Lentilele negative duc mai în spate planul în care se formează imaginea, adică duc imaginea pe retină.

Hipermetropia este un viciu de refracţie în care imaginea este neclară, întrucât se formează în spatele retinei; la hipermetropi, aparatul dioptric ocular este prea slab în comparaţie cu lungimea ochiului şi, de aceea, hipermetropia se corectează cu lentile pozitive, lentile cu plus, numite şi convergente. Lentilele pozitive aduc mai în faţă planul în care se formează imaginea, adică aduc imaginea pe retină. Termenul „hipermetropie” este un termen savant inventat în secolul XIX, provenind etimologic din grecescul hupermetros (care depăşeşte reperul, este peste măsură) şi ops (ochi, vedere). Prin crearea termenului hipermetropie, oftalmologii au vrut să sugereze exact faptul că, în acest viciu de refracţie, imaginea se formează dincolo de retină.

Dar cum vede hipermetropul? Ei bine, această problemă este ceva mai complicată. Aşa cum am văzut, în hipermetropie, aparatul optic ocular este prea slab şi are nevoie de lentile cu plus. Ochiul însă nu este o structură pasivă, inertă. Folosindu-şi musculatura din interiorul său, ochiul poate să îşi crească puterea dioptrică, proprietate numită acomodaţie. În mod natural, acomodaţia este cea care îi permite ochiului emetrop (adică fără niciun viciu de refracţie) să vadă clar şi la distanţă – unde acomodaţia este zero –, dar şi la aproape – unde acomodaţia este maximă. Ochiul hipermetrop îşi foloseşte suplimentar acomodaţia pentru a-şi compensa deficitul de dioptrii şi de aceea poate vedea clar şi la distanţă, şi la aproape. Dar toate vin cu un preţ... Acomodaţia este foarte amplă la copii şi tineri, dar scade odată cu înaintarea în vârstă, spre 60 de ani tinzând spre zero. Hipermetropul tânăr vede bine şi la aproape şi la distanţă, hipermetropul vârstnic nu mai vede nici la aproape, nici la distanţă. În plus, utilizarea excesivă a acomodaţiei conduce la oboseală, dureri de cap, lăcrimare, incapacitate de concentrare la lucru. La copii, poate conduce la strabism şi pierderi ireversibile de vedere. Iată suficiente motive pentru a nu neglija controlul şi corecţia hipermetropiei.

Este interesant de făcut o comparaţie între cele două vicii de refracţie discutate – deficitul miopului este vederea scurtă, imposibilitatea de a distinge lucruri de amănunt la distanţă; deficitul este uşor recunoscut atât de către pacient cât şi de către anturaj. Deficitul hipermetropului este de cele mai multe ori ascuns şi se trădează doar prin semnele secundare – oboseală nejustificată, dureri de cap, etc. Miopia a fost recunoscută şi denumită încă din antichitate, printr-un termen popular (miop = cel care strînge din ochi). Hipermetropia ajunge să fie recunoscută abia în secolul XIX şi este denumită cu un termen savant.

În fine, ajungem şi la ultimul viciu de refracţie – astigmatismul. Astigmatismul are drept cauză faptul că suprafeţele optice oculare sunt deformate fie din naştere, fie ca urmare a unor traumatisme sau intervenţii chirurgicale. În acest caz, puterea dioptrică este diferită în funcţie de meridianul pe care se măsoară. Spre deosebire de miopie şi hipermetropie, vicii care se corectează cu lentile simple, ale căror suprafeţe sunt de formă sferică, astigmatismul necesită lentile speciale, cilindrice sau sferocilindrice. Din punct de vedere etimologic, termenul astigmatism este un termen savant de secol XIX, ce trimite la grecescul stizein = a înţepa, stigma = înţepătură; pacientul astigmat nu poate percepe cu claritate un punct izolat şi îl va descrie ca pe o linie.

Vom continua în numărul viitor, discutând problema corecţiei de aproape ...

 

 

Dr. Alin Ştefănescu-Dima

Clinica Ocularius, oftalmologie şi optică

 

 

 

 
view1.jpg