Despre
ochelari – corectarea viciilor de
refracţie (I)
Dacă în numărul precedent am trecut pe scurt în
revistă istoria ochelarului, vom încerca acum să înţelegem ce corectează
ochelarul şi să răspundem la întrebarea „Cum ştim când avem nevoie să purtăm ochelari?”.
Un adevăr general valabil este că fiecare om, la
un anumit moment al vieţii, va avea nevoie să poarte ochelari. Pentru
simplificare, vom împărţi ochelarii în două categorii:
- Ochelarii de
distanţă, meniţi să corecteze viciile de refracţie, oferă claritate
vederii la distanţă (pe stradă, la condusul automobilului, la privitul la
televizor, etc)
- Ochelarii de
aproape, meniţi să uşureze lucrul de aproape (citit, scris, calculator,
lucru de mână), se adresează persoanelor trecute de 40 de ani.
Viciile de refracţie, contrar părerii
încetăţenite, nu sunt boli. Ele reprezintă defocalizări ale sistemului optic
ocular; dacă ar fi să facem o comparaţie cu aparatul fotografic, este ca şi cum
puterea obiectivului foto nu ar fi corelată cu lungimea camerei obscure, iar
imaginea obţinută este neclară, întrucât se formează în faţa sau în spatele
peliculei fotografice. Viciile de refracţie se împart în miopie, hipermetropie
şi astigmatism. Absenţa oricărui viciu de refracţie se numeşte emetropie.
Miopia este cunoscută şi sub numele de vedere
scurtă, întrucât miopul vede bine la aproape, dar nu vede la distanţă. Termenul
„miop” provine din vechea greacă, muops =
muein (a închide, a strânge) + ops (ochi, vedere); miopul, pentru a-şi
ameliora vederea la distanţă are tendinţa de a strânge din ochi, de a privi
printre gene, observaţie corectă, făcută încă din antichitate. Regăsim termenul
savant „miopie” în tratatele medicale începând cu secolele XVI-XVII. La miopi,
aparatul dioptric ocular este prea puternic în comparaţie cu lungimea ochiului,
imaginea se formează în faţa retinei şi, de aceea, miopia se corectează cu
lentile negative, lentile cu minus, numite şi divergente. Lentilele negative
duc mai în spate planul în care se formează imaginea, adică duc imaginea pe
retină.
Hipermetropia este un viciu de refracţie în care
imaginea este neclară, întrucât se formează în spatele retinei; la
hipermetropi, aparatul dioptric ocular este prea slab în comparaţie cu lungimea
ochiului şi, de aceea, hipermetropia se corectează cu lentile pozitive, lentile
cu plus, numite şi convergente. Lentilele pozitive aduc mai în faţă planul în
care se formează imaginea, adică aduc imaginea pe retină. Termenul
„hipermetropie” este un termen savant inventat în secolul XIX, provenind etimologic
din grecescul hupermetros (care
depăşeşte reperul, este peste măsură) şi ops
(ochi, vedere). Prin crearea termenului hipermetropie, oftalmologii au vrut
să sugereze exact faptul că, în acest viciu de refracţie, imaginea se formează
dincolo de retină.
Dar cum vede hipermetropul? Ei bine, această
problemă este ceva mai complicată. Aşa cum am văzut, în hipermetropie, aparatul
optic ocular este prea slab şi are nevoie de lentile cu plus. Ochiul însă nu
este o structură pasivă, inertă. Folosindu-şi musculatura din interiorul său,
ochiul poate să îşi crească puterea dioptrică, proprietate numită acomodaţie. În
mod natural, acomodaţia este cea care îi permite ochiului emetrop (adică fără
niciun viciu de refracţie) să vadă clar şi la distanţă – unde acomodaţia este
zero –, dar şi la aproape – unde acomodaţia este maximă. Ochiul hipermetrop îşi
foloseşte suplimentar acomodaţia pentru a-şi compensa deficitul de dioptrii şi
de aceea poate vedea clar şi la distanţă, şi la aproape. Dar toate vin cu un
preţ... Acomodaţia este foarte amplă la copii şi tineri, dar scade odată cu
înaintarea în vârstă, spre 60 de ani tinzând spre zero. Hipermetropul tânăr
vede bine şi la aproape şi la distanţă, hipermetropul vârstnic nu mai vede nici
la aproape, nici la distanţă. În plus, utilizarea excesivă a acomodaţiei
conduce la oboseală, dureri de cap, lăcrimare, incapacitate de concentrare la
lucru. La copii, poate conduce la strabism şi pierderi ireversibile de vedere.
Iată suficiente motive pentru a nu neglija controlul şi corecţia
hipermetropiei.
Este interesant de făcut o comparaţie între cele
două vicii de refracţie discutate – deficitul miopului este vederea scurtă,
imposibilitatea de a distinge lucruri de amănunt la distanţă; deficitul este
uşor recunoscut atât de către pacient cât şi de către anturaj. Deficitul
hipermetropului este de cele mai multe ori ascuns şi se trădează doar prin
semnele secundare – oboseală nejustificată, dureri de cap, etc. Miopia a fost
recunoscută şi denumită încă din antichitate, printr-un termen popular (miop =
cel care strînge din ochi). Hipermetropia ajunge să fie recunoscută abia în
secolul XIX şi este denumită cu un termen savant.
În fine, ajungem şi la ultimul viciu de refracţie –
astigmatismul. Astigmatismul are drept cauză faptul că suprafeţele optice
oculare sunt deformate fie din naştere, fie ca urmare a unor traumatisme sau
intervenţii chirurgicale. În acest caz, puterea dioptrică este diferită în
funcţie de meridianul pe care se măsoară. Spre deosebire de miopie şi hipermetropie,
vicii care se corectează cu lentile simple, ale căror suprafeţe sunt de formă
sferică, astigmatismul necesită lentile speciale, cilindrice sau
sferocilindrice. Din punct de vedere etimologic, termenul astigmatism este un
termen savant de secol XIX, ce trimite la grecescul stizein = a înţepa, stigma =
înţepătură; pacientul astigmat nu poate percepe cu claritate un punct izolat şi
îl va descrie ca pe o linie.
Vom continua în numărul viitor, discutând problema
corecţiei de aproape ...
Dr. Alin Ştefănescu-Dima
Clinica Ocularius, oftalmologie şi optică
|
