Home
Despre ochelari Imprimare E-mail

Ochelarul, acest instrument uzual şi deja înrădăcinat în viaţa noastră cotidiană, are o istorie mai lungă decât am putea bănui.

Primele cristale şlefuite în scopul de a ameliora calitatea vederii au fost descoperite în siturile arheologice ale oraşului asirian Ninive. Împăratul roman Nero, a cărui vedere era „scurtă”, adică era miop, obişnuia să folosească un smarald special prelucrat, mai ales atunci când urmărea luptele de gladiatori. Filosoful stoic Seneca recomanda utilizarea unui vas transparent rotund umplut cu apă pentru a uşura citirea scrisurilor mărunte, prin efectul de mărire a imaginii. Primele dispozitive de corecţie a prezbiopiei, menite să amelioreze vederea de aproape la persoanele trecute de 40 de ani au fost realizate de fizicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin, puţin după anul 1000 – erau denumite „pietre pentru citit”. Invenţia ochelarului, aşa cum îl cunoaştem astăzi, vine din Italia secolului al XIII-lea; naturalistul florentin Salvino degli Armati împreună cu Alessandro da Spina, călugăr dominican din Pisa, au avut ideea de a uni două sticle special şlefuite printr-o mică ramă ce oferea sprijin pe piramida nazală, rezultînd astfel un ochelar fără braţe, pince-nez. Din Italia, ochelarii s-au răspândit rapid în toată Europa.

Prima companie specializată în fabricarea de ochelari apare în Anglia, în 1629. Ochelarii erau ţinuţi cu mâna sau se fixau, aşa cum am văzut, pe nas, fiind destul de incomozi. Ochelarii cu braţe laterale şi sprijin după ureche au fost inventaţi mult mai târziu, în 1727, de către un optician englez, Edward Scarlet. Ramele erau manufacturizate din diverse materiale; încă de la început producătorii au sesizat potenţialul estetic al ochelarului, văzut atât ca obiect util cât şi ca obiect de podoabă, iar metalele preţioase, lemnul de esenţă rară sau fildeşul erau frecvent cerute pentru confecţionarea ochelarilor destinaţi păturilor superioare ale societăţii. Dar şi atunci, ca şi acum, exista un grad de reticenţă faţă de utilizarea ochelarului în public, aristocraţii britanici şi francezi considerând că purtarea unui ochelar echivala cu recunoaşterea unui defect anatomic nedemn de condiţia socială căreia îi aparţineau. De multe ori se prefera monoclul, mai uşor de ascuns. O situaţie diferită o întâlnim în Germania şi Austria, unde monoclul era afişat ostentativ, semn al superiorităţii de clasă. Lornionul, ochelarul cu baghetă verticală, ţinut cu mâna, a fost foarte popular în lojile de teatru şi operă ale secolului al XIX-lea, mai ales în rândul doamnelor şi domnişoarelor.

În 1780, savantul şi inventatorul american Benjamin Franklin realizează primul ochelar bifocal, prin suprapunerea pe verticală a 2 lentile cu dioptrii diferite, unite artizanal printr-o montură metalică, ochelar menit a corecta atât vederea la distanţă, prin lentila superioară, cât şi vederea la aproape prin lentila inferioară. Ulterior, în 1910, compania Karl Zeiss a reuşit turnarea unei lentile cu două focare, lentila bifocală pe care o cunoaştem azi. În 1953, compania Essilor realizează prima lentilă progresivă, lentilă multifocală care asigură o corecţie simultană a vederii la distanţă, la intermediar şi la aproape, dar necesită o bună neuroadaptare din partea pacientului pentru a tolera zonele de distorsie a imaginii din periferia câmpului vizual şi o sincronizare permanentă a mişcărilor ochilor şi ale capului pentru a aduce ţinta vizuală în focarul optim al lentilei.

Dacă la început, ochelarii se dădeau „pe încercate”, pacientul alegându-şi empiric lentilele întrucât nu existau modalităţi ştiinţifice de prescriere a lor, secolul XIX şi consecinţele revoluţiei industriale au impus dezvoltarea tehnicii şi aparaturii oftalmologice şi optometrice, conducîndu-ne încet către lumea zilelor noastre când asemenea practici sunt neacceptabile şi pot conduce la rezultate nedorite. Dar, despre modul de prescriere al ochelarilor vom discuta mai pe larg cu o altă ocazie...

 
plazza2.jpg