|
Ochelarul, acest instrument uzual şi deja
înrădăcinat în viaţa noastră cotidiană, are o istorie mai lungă decât am putea
bănui.
Primele cristale şlefuite în scopul de a ameliora
calitatea vederii au fost descoperite în siturile arheologice ale oraşului
asirian Ninive. Împăratul roman Nero, a cărui vedere era „scurtă”, adică era
miop, obişnuia să folosească un smarald special prelucrat, mai ales atunci când
urmărea luptele de gladiatori. Filosoful stoic Seneca recomanda utilizarea unui
vas transparent rotund umplut cu apă pentru a uşura citirea scrisurilor
mărunte, prin efectul de mărire a imaginii. Primele dispozitive de corecţie a
prezbiopiei, menite să amelioreze vederea de aproape la persoanele trecute de
40 de ani au fost realizate de fizicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin, puţin
după anul 1000 – erau denumite „pietre pentru citit”. Invenţia ochelarului, aşa
cum îl cunoaştem astăzi, vine din Italia secolului al XIII-lea; naturalistul
florentin Salvino degli Armati împreună cu Alessandro da Spina, călugăr
dominican din Pisa, au avut ideea de a uni două sticle special şlefuite
printr-o mică ramă ce oferea sprijin pe piramida nazală, rezultînd astfel un
ochelar fără braţe, pince-nez. Din
Italia, ochelarii s-au răspândit rapid în toată Europa.
Prima companie specializată în fabricarea de
ochelari apare în Anglia, în 1629. Ochelarii erau ţinuţi cu mâna sau se fixau,
aşa cum am văzut, pe nas, fiind destul de incomozi. Ochelarii cu braţe laterale
şi sprijin după ureche au fost inventaţi mult mai târziu, în 1727, de către un
optician englez, Edward Scarlet. Ramele erau manufacturizate din diverse materiale;
încă de la început producătorii au sesizat potenţialul estetic al ochelarului,
văzut atât ca obiect util cât şi ca obiect de podoabă, iar metalele preţioase,
lemnul de esenţă rară sau fildeşul erau frecvent cerute pentru confecţionarea
ochelarilor destinaţi păturilor superioare ale societăţii. Dar şi atunci, ca şi
acum, exista un grad de reticenţă faţă de utilizarea ochelarului în public,
aristocraţii britanici şi francezi considerând că purtarea unui ochelar
echivala cu recunoaşterea unui defect anatomic nedemn de condiţia socială
căreia îi aparţineau. De multe ori se prefera monoclul, mai uşor de ascuns. O
situaţie diferită o întâlnim în Germania şi Austria, unde monoclul era afişat
ostentativ, semn al superiorităţii de clasă. Lornionul, ochelarul cu baghetă
verticală, ţinut cu mâna, a fost foarte popular în lojile de teatru şi operă
ale secolului al XIX-lea, mai ales în rândul doamnelor şi domnişoarelor.
În 1780, savantul şi inventatorul american
Benjamin Franklin realizează primul ochelar bifocal, prin suprapunerea pe
verticală a 2 lentile cu dioptrii diferite, unite artizanal printr-o montură
metalică, ochelar menit a corecta atât vederea la distanţă, prin lentila
superioară, cât şi vederea la aproape prin lentila inferioară. Ulterior, în
1910, compania Karl Zeiss a reuşit turnarea unei lentile cu două focare,
lentila bifocală pe care o cunoaştem azi. În 1953, compania Essilor realizează
prima lentilă progresivă, lentilă multifocală care asigură o corecţie simultană
a vederii la distanţă, la intermediar şi la aproape, dar necesită o bună
neuroadaptare din partea pacientului pentru a tolera zonele de distorsie a
imaginii din periferia câmpului vizual şi o sincronizare permanentă a
mişcărilor ochilor şi ale capului pentru a aduce ţinta vizuală în focarul optim
al lentilei.
Dacă la început, ochelarii se dădeau „pe
încercate”, pacientul alegându-şi empiric lentilele întrucât nu existau
modalităţi ştiinţifice de prescriere a lor, secolul XIX şi consecinţele
revoluţiei industriale au impus dezvoltarea tehnicii şi aparaturii
oftalmologice şi optometrice, conducîndu-ne încet către lumea zilelor noastre
când asemenea practici sunt neacceptabile şi pot conduce la rezultate nedorite.
Dar, despre modul de prescriere al ochelarilor vom discuta mai pe larg cu o
altă ocazie...
|
